”I
primi calci” - primele șuturi !
de Remus Constantin Raclău
Fiului meu îi place fotbalul. Dar ce spun
eu că-i place ... "Place" e un cuvânt prea sărac pentru a exprima
ceea ce simte Rareș cu adevărat pentru fotbal. Mai potrivit ar fi
să spunem că Rareș are o pasiune nebună pentru acest sport și am toate
motivele să mă simt și eu vinovat pentru asta ...
Am plecat să a lucrez în Italia, pe când
Rareș avea numai vreo trei anișori. Și ca să supliniesc oarecum lipsa mea
de-acasă, din primul salariu i-am trimis o poartă de fotbal în micuță și o
mingiuță pe măsură – numai bune de bombardamente prin apartament - garnisite cu
un echipament complet, pe măsura lui, cel cu dungi verticale în roșu și negru,
original de la ”AC Milan”.
Și ca să fie ”tacâmul complet” am trimis
bani și pentru un computer fix. Norocul sau întâmplarea a făcut ca la pachet cu
computerul, în același preț să ne fie livrat acasă - ”la ofertă” - și un set de CD-uri cu jocuri pe
calculator, tip ”Spider man”, ”Tarzan în junglă” și – bomboana de pe colivă -
un joc FIFA-2004 .
Am dat lovitura cu astea !... Avea tot
ceea ce-i trebuia ca să se simtă imediat ca un jucător profesionist. Îi
zbârnâiau degetele pe taste, de le mergeau fulgii jucătorilor de pe ecran. Și
cum ieșea afară, se simțea dator să pună în practică tot ceea ce vedea și făcea
el pe computer ...
Bineînțeles, că de acolo i-a venit în mod natural
și răspunsul sec la clasica întrebare ”Ce-ai să te faci când ai să fii mare?” -
”Fotbalist !...”
...
După aproape doi ani ”de Italia”, m-a
sunat nevastă-mea într-o zi și mi-a zis ultimativ:
- ”Remus, ori îți faci băgăjelul și te-ntorci
acasă, ori iau eu copiii și venim cu toții la tine în Italia ! Familia e făcută
ca să stăm împreună !...”
... așa că, după o
vizită de evaluare, ne-am reunit ca familie întreagă, la Perugia, în centrul
Italiei, între Firenze și Roma.
Într-una din primele seri de după sosirea
lor (din 25 Octombrie 2005 - țin minte precis !), într-o sâmbătă, echipa
Perugiei (pe atunci în ”Seria A”) avea meci în nocturnă. Și cum noi ieșiserăm
în oraș, era imposibil ca scandările, uralele și fluierăturile de la stadion să
nu ne ajungă la urechi. Rareș fremăta cu neastâmpăr, dar încă nu îndrăznea -
știa că chestuiserăm o groază de bani cu venirea lor, dar când am făcut
imprudența să ne apropiem pentru cumpărături de zona în care se află stadionul,
a văzut și nocturna în toată splendoarea ei și ... n-a mai rezistat:
- ”Tati, vreau la meci” !...
Așa că n-am mai scăpat .
La sfârșitul
meciului, puternic impresionat de tot ceea ce văzuse, auzise și de toate
senzațiile trăite, ținându-mă strâns de mână, mi-a spus cu emoție:
- ”Într-o zi am să joc și eu aici!... Tati,
vreau și eu la fotbal ! Mă lași ?...”
Așa că din nou n-am scăpat !
Așa a început
Rareș să joace fotbal, în mod organizat: trei antrenamente pe săptămână plus
”partitina” în fiecare sâmbătă după amiază. Și, deși
nu credeam că are talent pentru fotbal, l-am lăsat să continue pe drumul ăsta –
gândind că o să-i treacă - și se vede treaba că, deși m-am înșelat, am făcut bine ...
Am făcut bine pentru că l-am văzut
crescând și l-am văzut devenind, an după an, din ce în ce mai bun, prin meritul unei echipe de antrenori
serioși, supercalificați și foarte dedicați, deosebiți atât ca tehnicieni cât
și ca oameni.
Rareș a început fotbalul ca apărător. Era
teribil !... Îi plăceau la
nebunie intrările prin alunecare, în care devenise ”expert” și le punea în
practică cu succes, așa cum văzuse el pe calculator că se face, atunci când
juca FIFA 2004 : se arunca cu curaj la firul ierbii si intra eficient la minge
- nimic și nimeni nu trecea de el !...
Era acea perioadă din viața tuturor
micuților fotbaliști în care pe teren se vede o turmă de băieței,
nu mai mari decât niște ghemotoace, alergând buluc în spatele unei mingi, disputându-și
cu toții posesia ei.
Și chiar dacă nu
se bucura de un fizic impunător, Rareș, beneficiind de o voință de fier, de
o bună stabilitate pe picioare și de un extraordinar simț al balonului,
era unul dintre acei puțini copii
capabili de a intra singur - pe contră - împotriva acestei turme și
de a ieși de cealaltă parte cu mingea între picioarele lui.
Problema era ... dezastrul pe care îl lăsa în urmă: toți adversarii împrăștiați
pe teren sau șchipătând dureros.
Părinții
mă rugau la fiecare „antrenament“- mai în glumă, mai în serios - să fac ceva, iar
eu, sătul să tot primesc - printre zâmbete convenționale - reproșuri de la mame
sperioase și de la tătici ciudoși, acel
„ceva“ l-am făcut: la „Turneul pentru ”puișori” de la Valfabbrica” le-am
sugerat antrenorilor că dacă vor să aibă întreaga echipă aptă de joc după
antrenamente ar fi mai bine (pentru toți) dacă l-ar pune pe Rareș în
poartă. Iar antrenorii, din disperare și
curiozitate, l-au pus !...
Și astfel au avut plăcerea să constate cu
surprindere că are reale calități de portar :
foarte ambițios, curajos și foarte hotărât, cu o bună reactivitate și reflexe prompte, cu o reală plăcere de a plonja după minge -
și în consecință, că i se potrivește foarte bine și acest rol.
Ba chiar, ca să fim sinceri, era mai bine pentru toată lumea să rămână în
poartă, unde plăcerea lui de a se arunca eficient după minge dăuna doar ... moralului adversarilor !...
Am fost foarte mulțumit și
chiar un pic emoționat de aceasta descoperire, ținând cont de faptul că, la vârsta
lui, am fost și eu pentru o
scurtă perioadă de timp ”portar”, la „Liceul de Fotbal” din Bacău - un oraș
frumos din România, cândva cu o bună echipă de divizie ”A" - Sport Club
Bacău, prima echipă românească ajunsă în sferturile de finală ale "Cupei UEFA"
din acele vremuri, devenită astăzi ”Europa League ".
În cursul anilor, antrenorul, conducerea și
membrii ”Academiei Perugia Calcio” s-au schimbat de mai multe ori, dar nu și
dragostea lui Rareș pentru ”Grifonul” Perugiei (simbolul Perugiei - un leu încoronat,
cu aripi, cap și gheare de vultur) care a rămas fidel culorilor alb-roșu
(fericită coincidență - aceleași culori cu cele ale Sport Clubului
din Bacău, culorile cu care,
din Cornișa fiind, și eu am crescut) ...
Nessun commento:
Posta un commento